Am uitat a scrie.

Uneori, ma auto-declar copywriter. Ca eu scriam, ca eram blogger, ca bla-bla. Ma uit prin textele vechi ce le debitam si imi dau seama ca nici nu stiam o gramatica decenta, iar punctuatia imi era varza. Lucrurile nu par a fi schimbate nici acum, dar va zic sincer, din toata inima mea mica si stricata, ca imi e tare dor sa scriu. Imi e dor sa pictez panza asta digitala cu gandurile mele colorate, dar mereu gri dupa uscare.

Am uitat de pofta de a scrie. De pofta de a da mai departe o idee, de a da viata unui sentiment si sa-l imprim, digital si public, pentru totdeauna. Imi e tare dor sa scriu, sa debitez, sa incep a-mi schita un posta in minte si sa ma trezesc ca scriu despre altceva.

Viata mea a fost si este un haos. Am la fel de mult ghinion, dar am invatat sa-l diger cum trebuie. Lucrez de 3 ani, ba ca barista, ba ca referent marketing. Va zic sincer, e greu sa fii adult. E tare greu sa ai responsabilitati, sa incepi a plati facturi si sa incepi a te ingrijora de viitor.

Orice ar fi, imi pare rau acum ca nu m-am bucurat de fiecare secunda din gimnaziu, liceu si facultate. Acum, cu facultatea terminata, ma imping cu scarba catre un master obosit si sper sa-i fac fata avand si un job, si o dorinta arzatoare de a da mai multe kilograme jos.

In alta ordine de idei, o sa incerc, incet si sigur, a scrie din nou. Si sper sa fie mai corect, coerent si creativ de data asta.

paralysis

  Cu totii ne trezim cu un examen in fata, cu o decizie importanta de luat sau mai stiu eu ce chestie care va avea remanente adanci in viitorul apropiat sau in cariera noastra.
Cum suntem oameni si avem un spirit slab care se ascunde dupa diferite fete, mascand influenta care este data de alte persoane sau stoicismul dureros de a-ti sustine ideile ca intr-un final sa se transforme in noroi, vom fi intotdeauna vulnerabili la pareri si sentimente. Ne trezim cu nevoia letala de a cere o parere pentru a ne confirma un gand, o idee buna sau a-mi ranforsa un sfat dat mie. Am nevoie sa-mi zica X sau Y ca al meu gand e bun, am nevoie de energia lor care-mi transmite o adiere calda de confirmare ca decizia luata e cea corecta si am actionat cum trebuie. Astfel, ma trezesc intre ciocan si nicovala. Am o constiinta care-mi dicteaza cu o putere bruta ca trebuie sa fiu autentic, ca trebuie sa-mi sustin ideile si sa nu am nevoie de structuri de sustinere la o decizie, dar pe de alta parte am spiritul slab care-mi inglobeaza sufletul si ma obliga sa fiu atent la ce se intampla si ce fac oamenii din jurul meu. Ajung sa creez o legatura artificiala cu acestia, dar care actioneaza ca o iedera crescuta pe suprafata gresita. Ma simt bine aici, dar parca aici e ceva gresit.
-Dai maine examenu’ ?
-Nu. Si nici X. Si nici Y. Parca nici Z.
-Serios. Mamaaa. E nasoala treaba atunci. Hai ca nu-l dau nici eu!
  Automat mi-am cenzurat inteligenta, mi-am taiat unica vena ce-mi purta intelectul cu scopul de a-mi fi scris pe foaie si mi-am pierdut singura sansa sa-mi dovedesc mie ca pot, ca sunt destept, ca pot sa sacrific oricate ore de somn pentru a invata ceva relativ usor. E trist, dar adevarat. Si nu sunt singurul care face asta. Cam toate persoanele usor influentabile, slabe de spirit (da, eu recunosc, am un spirit slab, dar constient, deloc pasiv si proaspat nervos) au tentatia nebuna de a merge din floare in floare sa sondeze parerei si sfaturi pentru ca mai apoi sa le centralizeze si sa formeze o parere pseudo-primordiala, care la randul ei va juca rol de fundatie pentru orice decizii ce urmeaza a fi luate. Astfel spus, eu la inceput am crezut ca pot, iar apoi am sunat 3-4 colegi si acestia mi-au mancat din moral, spiritul s-a fragmentat cu fiecare persoana care a facut parte din schimbul de pareri, ca intr-un final sa ma trezesc lipsit de motivatie, perseverenta si sclipire de creativitate.
Sunt o leguma. In interiorul meu se lupta spiritul slab cu a mea constiinta bruta si deloc miloasa. Nu castiga nimeni pentru ca nu vreau eu. E o arena mare, din piatra, unde sunt doi adversari, iar eu sunt zeul ce o tine in palma, intr-un echilibru perfect. Dau un telefon si balanta se inclina spre dreapta. Dau altul, iar balanta revina la normal. Sunt paralizat. Nu pot gandi pentru mine pentru ca mi-am indopat creierul cu convingeri false si pareri date de altii doar ca sa scape omul de mine. Parca m-am prostit. Tot condimentul de autenticitate inmagazinat undeva bine a disparut.
Ma trezesc ca mai am cateva ore pana-mi astern bagajul dobandit in luni de studiu, dar nu am fost destul de responsabil ca sa-mi aranjez cum trebuie hainele in geanta. Sunt constient ca voi fi un invitat dezorganizat pe foaia cea alba, iar pixul ma va certa mereu, ca intr-un final sa ma dea afara fara nici cea mai mica remuscare. Realitatea e dura, aspra si suge. De asemenea, eu ma respect pe mine pentru ca-mi recunosc prostia si greselile, dar exista o problema : o fac prea tarziu. Mult prea tarziu.
Mai am o singura sansa : creativitatea. Sclipirea ce se naste din mocirla de somn pierdut sau din transpiratia ce rezulta din prima scanare a subiectului de examen poate sa-mi fie picatura ce ma salveaza de la esec. Sunt suparat pe spiritul meu, dar il inteleg. Lumea a uitat sa-si imparta trairile. Mai nou, toata lumea traieste intr-un mod sobru, brut, violent de parsiv si fara nici cea mai mica dorinta de a-si imparti sentimentele, iar daca o fac, o fac in cel mai superficial mod posibil. De exemplu, sunt trist cand un coleg e idiot si nu stie sa lege doua cuvinte, iar dupa curs ma duc la el sa-l ajut sau sa-i dau un sfat. Subtil, bineinteles, ca in ziua de azi sa primesti sfaturi si sa dai cu matura e o rusine. Acesta respinge ce zic si-mi interpreteaza actiunea ca si cum a-si dori sa-mi arat penele umflate si frumos colorate. Deloc. Am vrut doar sa ajut, ca sa-mi hranesc spiritul cu fapte (cica) nobile, ca na’, poate-poate imi va fi returnata fapta buna.

In fine. Sunt un imbecil. Data viitoare promit sa-mi sugrum spiritul si latura usor influentabila si sa nu-mi mai dispersez lamentarile si nesiguranta in fiecare colt. In schimb, le voi folosi ca material pentru a-mi alimenta constiinta. Si va fi awesome. Daca nu, m-am supt.

American Pancakes. Mdeh.

   Mno, prima data am vazut la Stefana chestia asta, apoi am vazut-o la bucatar de ocazie. Am tras aer in stomac, am inghitit in gol si mi-am zis ca trebuie sa fac si io, ca mno, omleta deja e prea mainstream.
   Foarte de ocazie am fost eu, ca atatia nervi nu mi-am facut cu nimic pana acum. In bucatarie, bineinteles. De la mama care urla si venea ca un ninjalau sa-mi pune ulei in aluat, pana la tata care nu mai avea rabdare pana sa fie gata si o lua nefacuta de pe tigaie. Sa mai zic muzica deloc calma de la radio?
   In fine, m-am dus in pestera din camara si am cautat ingredientele. Le-am gasit, iar acestea sunt :
1 pahar de faina (Io am pus doua, ca am zis ca e prea putin o portie. Mda.)
1 pahar de lapte (Am pus doua. Am facut bine.)
1 ou. (De fapt, doua.)
1 lingurita praf de copt (Io am gasit un pachetel din ala mic, cute rau. L-am rupt in doua si am facut mizerie. In fine, am pus unu intreg.)
1 lingurita sare (N-am pus numa juma’ de lingurita. Sunt gras, da?)
1 lingurita zahar (Am pus zahar brun, pentru culoare. Ah, da.. am pus mai mult)
1 lingurita de scortisoara(Am pus un linguroi, dar nimic nu s-a simtit. Deci, puneti doua. Serios.)
   Mai aveti nevoie de : o tigaie din teflon, rabdare, o paleta smechera (nu neaparat rosie), sa lipseasca parintele din bucatarie si o chestie de mestecat tot aluatul.

   Dupa ce ai amestecat tot si esti mirat ca a iesit ceva, arunca pe tigaie putin unt. In plus, daca vrei, in loc a unge, poti sa pui o lingurita de ulei in aluat (secretul lui mama, my ass!). Face magie!
   Doua chestii :
1. Nu fiti dobitoci ca mine si nu va jucati cu aluatul. Adica asa:

2. Clatita se intoarce cand deasupra ei apar bube. Multe bube. Uite:

    De asemenea, trebuie sa aveti multa rabdare. Cand puneti chestia mixata in tigaie, incercati sa pastrati o forma si sa nu puneti mult. Ideea (mea) a fost ca sa pastrez clatita mica si grasa. Dupa 2 ore, in care nu stiu ce cacat am facut, a iesit asta. Da’ un lucru e sigur.. nu cred ca voi mai face asa ceva prea curand.

In fine, pofta mare!

Șaormă cu oo-ă.

  Minune Sfântă! A cumpărat tata lipie că avea el poftă să își facă acasă shaorma. A încercat să-și facă ce-i drept, dar s-a dat bătut că nu i-a ieșit sosul țațichichilichi și mama nu l-a lăsat la tigaie. Io, mai tânăr și inventiv, o folosesc pentru orice : ieri am uns-o cu pate, iar seara am terminat-o cu gem de caise și lapte rece. O clătită hibrid numa bună pentru bărbatul leneș din mine.
   În fine, după cum bine știți, eu fac omletă. Nu neapărat frumoasă sau sănătoasă, dar de multe ori gustoasă. Cum aveam lipie, niște habibi music la radio mi-am zis să fac o șaormă cu oo.
  Musai : 2 oo, bacon italian (poftim fiță), caș cu gaură, multă ceapă și o lipie ieftină, da’ neagră și eco.
  Dupa nas : Ulei de măsline sau floarea soarelui, piper, sare, pătrunjel, usturoi, lapte, roșii (ketchup).

   Se ia tigaia, se pune ulei, se pune bacon-ul și apoi se așteaptă a rumeni pe ambele părți. Se ia lipia, se unge cu puțin ulei de măsline și usturoi pe ambele părți, se pune în tigaie la încalzit. Apoi, se taie ceapa dupa preferință (adică subțire) și se aruncă în ulei . Adaugă puțină apă și toate condimentele dorite. Atenție! ulei încins + apă = Emil Boc!!!   Aștepți ca procesul de călit să fie gata și apoi arunci oulă batute cu puțin lapte și toate condimentele alese de tine. Acum e momentul să arunci caș în tigaie, după ce l-ai transformat în bucățele. Te joci de-a vrăjitorul cu paleta, întorci și apoi oprești focul. Lași puțintel elementele la dospit.
   După toate acestea, începi să faci pe turcu. Te agiți, transpiri și aranjezi bacon-ul în lipie, ca mai apoi să vină omleta. Eu nu am apucat să tai roșii, deci m-am otrăvit cu ketchup. Că e bun.

Poftă mare.

Suflet de câine, bestie de om.

  Când eram mic aveam o groază teribilă de patrupede. Pur și simplu făceam ca o fetiță proastă când vedeam unul și săream în brațe la primul adult să mă salveze.  
   Cu toate acestea, unchiul meu s-a enervat la un moment dat și m-a aruncat în ringul de luptă alături de câinele lui Giogio, care era o bestie mică pe atunci. M-am isterizat, am plâns și câinele era parcă turbat când m-a văzut. Am dat să-l mângai (forțat de unchiul meu, bineînțeles), m-a capsat bine pe deget și apoi s-a speriat și el. Lumea a râs.
  În momentul ăla am realizat că el e mult mai speriat de mine, decât sunt eu de el. Că eu sunt bestia proastă și el e doar un animal care, la urlete și țipete de fetiță speriată, se sperie și el, deci atacă. Câinele simte, nu știu cum căcat o face, dar simte când îți este frică sau când ai un suflet de jeg și va acționa cum trebuie : dacă ești jeg te omor, iar dacă ești fricos parcă mi-e frică și mie.
  În filmul de mai jos, m-am băgat între doi câini ai străzii, fără treabă și cu toată iubirea pe care o aveam. E adevărat, aveam ceva slănina de calitate la mine, dar mno, totuși, alții ezită de la 10m să treacă pe lângă ei, ce să mai zic de mângâiat sau lovey dovey.
   Cel negru și cu puțin gri a fost bătut recent de un bețiv pentru că făcea, cică, prea multă gălăgie. A dat în el până la sânge, iar acum câinele nu poate a șede. Azi mi-am zis să iau cu mine slana și să mă duc să-i îndulcesc puțin suflețelul. Am luat și camera ca să vedeți cum i-a distrus mitocanul bețiv încrederea în oameni (și da, pentru trolul din tine, ca să vedeți voi ce om bun sunt eu).
    În consecință, pe stradă sunt animale care trebuie omorâte, fie că-s turbate, fie că umblă în gașcă și mușcă lumea. Și aici mă refer și la oameni, care și-au pierdut sufletul de multă vreme și sunt doar căcaturi pe băț. Câinele uită și iubește din nou, dar noi rănim și apoi uităm să iubim.
ps. Uitați-vă la fața lui ăla negru și o să-i înțelegeți suferința.

Generatie autentic de artificiala.

  Nimeni nu mai are curaj sa vorbeasca. Am inteles, e era internetului, toata lumea are voce, dar totusi, cati dintre noi chiar vorbesc? Gasesc zilnic pe internet chestii considerate muzica, arta sau alte balarii, care sunt doar chinezarii ieftine, dubluri banale sau doar tampizenii lipsite de creativitate, dar puternic promovate de o gasca de idioti sau un grup social naiv, platit prin promisiuni de upgrade la starea sociala sau mai stiu eu ce popularitate related rewards. Toate gunoaiele promovate zilnic si etichetate ca arta moderna, muzica mainsteam, pogo toco loco writing sunt doar boli ce se nasc artificial, dar se raspandesc natural cu ajutorul nostru (io-s mai spesial, cand zic arta ma refer la tablou, chestii vizuale, iar cand spun muzica ma refer la, doh, muzica. Stiu ca arta le cuprinde pe toate, desteptule). Promovand ca un idiot idiotenii, vei corupe un sistem bine fundamentat acum ceva vreme si vei ajunge sa umpli tot internetul si mai apoi lumea reala (ca na, asa e mersul, x numar de like-uri sau views, automat semnezi contract si esti artist sau mai stiu eu ce entiate in showbiz).
   Poluarea asta dauneaza. Integritatea sensului asociat cu arta sau muzica e afectat in ziua de azi intr-o cantitate asa de mare incat nu stiu daca mai exista speranta in a-si reveni vreodata. Pe langa asta, e greu sa convingi lumea sa nu consume rahaturi ce sunt doar hip pentru ca a dat Xulescu like, iar acel tampit mai are alti tampitei care dau si ei like. Inteligenta si creativitatea nu se masoara in numarul de like-uri, ea se masoara in impactul pe care il are asupra ta, in calitate de consumator; daca eu am ascultat in seara asta o piesa si m-a afectat intr-un mod, pozitiv sau negativ, aducandu-mi aminte de ceva sau cineva, am sa pastrez piesa doar pentru mine si am sa o impart doar cu prietenii dragi, inteligenti si apti a intelege. E important sa iti creezi o disciplina care sa-ti foloseasca drept filtru de raspandire a informatiei, astfel reusind macar sa faci tu, ca persoana rationala si responsabila (18+) a actiunilor tale o schimbare in ciclul stricat al diseminarii informatiei.
    In ceea ce ma priveste, recunosc cu toata vina ce imi va fi aruncata ca eu consum mult. Consum multa muzica, arta si alte balarii, dar mi-am creat un filtru simplu si usor de folosit care ma ajuta sa despart ce e fals si artificial de ceva autentic, natural si de esenta. Ascult muzica comerciala sau mai hip pentru a-mi forma o imagine si a fi in stare sa pun in contrast ce e bun si ce e rau. Consum arta comerciala, de design sau pur si simplu pictura contemporana, doar pentru a fi in stare sa pun in antiteza tampizeniile create acum si ce valoreaza miliarde cu adevaratele creatii ale sec. X, ale autorului Y. Da, dar cine mi-s eu sa apreciez arta? Fiecare dintre noi are un nivel de inteligenta si un anumit receptor ce se activeaza cand vine vorba de consum. De aceea vom avea manelari ce se excita la un vers ieftin si haurit, dar vom avea si persoane frumos structurate psihic ce vor aprecia un mash-up compus dintr-o melodie clasica si un pop contemporan. Ce e important e sa-ti cunosti radacinile, sa cunosti bazele ce au format intregul de azi sau toata amestecatura asta de azi ce o numim noi arta sau muzica.
    Trebuie sa intelegi ca o idee se naste usor si spontan, dar este foarte greu de pus in aplicare si nu tot ce e cu un efect de sepia e arta, sau nu orice film filmat intr-un depozit, in alb-negru, e pasiunea pentru arta si bomboane vizuale pentru privitori. Sunt foarte fericit ca in ziua de azi avem la indemana telefoane mai inteligente ca noi care filmeaza direct HD si pot aplica efecte la poze ce le transforma in creatii magice, dar trebuie sa intelegem ca nu tot ce zboara se si mananca (asa se spune?). Pozele facute de mine la prajitura din fata mea, cu efectul X aplicat, sunt doar pentru mine si prietenii mei, fiind obiectul meu prin care ii fac pe ei sa se simta prost ca nu mananca prajiturica mea. Asta nu inseamna ca imi fac poze la fiecare prajitura pe care o mananc, iar apoi imi prezint opera de arta intr-o galerie, la sfarsitul fiecarei luni. E frumos ca a noastra creatie nu mai este asa de limitata dpdv al bugetului si al tehnologiei, dar trebuie sa fim responsabil cu noi si trebuie sa respectam arta ce a pictat tot mozaicul vechi si ne-a “ajutat” sa avem virusul mutant de azi, etichetat arta. Sau muzica.
   In fine, eu ii respect pe hipsteri. Nu consuma ce e mainstream, sapa prin underground sa gaseasca lucruri autentice, le promoveaza violent si prezinta un sentiment de loialitate imens. O rasa chiar faina si aratata cu degetul de multi ipocriti, care nu stiu ce e aia loialitate sau pasiunea pentru ceva. Ce cred eu ca le lipseste e un filtru solid de constientizare a adevaratei creatii. Avem cazul lui LDR, care se pare ca s-a folosit de o forma uratica de marketing, lasand multi bloggeri hipsteri sa se certe si sa transpire in a o promova, dar mai apoi sa se trezeasca ca ea un produs fabricat dupa caracteristicile lor, un parazit ce s-a folosit de gazda pana ce a obtinut un push de relevanta pe net; astfel, toata relevanta obtinuta a adus-o in mainstream, tren ce odata luat, e rapid, merge spre un tel bine stabilit si iti asigura o gramada de cash.
     Apoi, ca proiectezi doua patratele pe un perete gri si ca iti obligi moral grupul social sa participe la event, creand astfel o nuanta de buzz in jurul lui nu te face artist. Are tata bani si iti permiti o chitara serioasa, inveti un how-to-do de pe YouTube cum sa misti doua coarde, iar apoi iti dai seama ca mai sunt cateva, le misti si pe alea, si poc te-ai nascut artist. Not. De asemena, in ziua de azi e greu sa vezi ce e arta. Fluxul continuu de mediocritate e promovat orbeste. E ca o mana groasa de puscarias ce sufoca orice artist original si pasionat, care este limitat si impiedicat de un numar de like-uri, share-uri sau views. E trist ce se intampla. E trist ca arta si-a pierdut integritatea si structura de baza. E un proces activ de mediocrizare, manifestat prin social media si dorinta tampita a oamenilor de a promova ceva ce nu este autentic doar pentru satisfacerea lor ca mna, io am vazut primu, io am ascultat primu, io mi-s trendsetter. Ce e frumos si cu esenta apare pe neasteptate si are voce, nu dispare dupa doua virale si un gig intr-un bar mainstream, pe invitatii date moca la un grup social ce consuma banalul. Daca un lucru e semnificant pentru cultura noastra, e destul de big ca sa-i modifice traiectoria, lucrul acela va fi o cicatrice destul de autentica si bine structurata de artist.
   Vreau voce. Vreau sa vad original. Vreau sa vad filtre, intimitate, pasiune si mai ales, vreau sa vad loialitate. Multa.
Asa de final, va las sa consumati ceva autentic, util si de promovat.

Dimineața verde. (omletă)

  M-am sculat brusc și îmbrățișat de aerul rece al dimineții. Remediul clasic la această stare e o cafea caldă, o omletă bogată și liniște deplină.
Leneș fiind, am zis pe mai târziu la toate bunătățiile și am deschis GReader-ul, unde m-am apucat de răsfoit până când am ajuns la un atac de salivă – Adi Hădean.
  După două, trei înjurături mi-am făcut poftă și m-am apucat de lucru. În caz că tot nu v-ați prins, rețeta am luat-o de la el, dar bineînțeles că nu am reușit să o aplic corespunzător.

  Ca și hardware aveți nevoie de o tigae măriciă, o paletă, o farfurie în care să serviți și un bol în care să bateți la ou. În ceea ce privește partea software aveți nevoie, după dorință, de : 2 oo, verdeață, caș stricat, roșie cireașă, usturoi și ulei de măsline.

  Am sparte oo-le, am pus verdeața și le-am bătut toate într-un mixt fain și contrastant.

  Am uns tigaia cu ulei virgin și apoi am tăiat brânza stricată, ca într-un final să arunc totul la un loc.

  După ce s-a rumenit puțin, am întors, am tăiat, am frecat pe acolo și gata. Apoi, am prăjit două felii de pâine, le-am uns hardcore cu usturoi și apoi am pus puțintel de ulei de măsline. Cum nimic nu arată frumos dezbrăcat, am pus pe pâine omleta tăiată în două.

Poftă faină!

Am rămas în urmă?

  E ora 3 si 12 minute. Dimineata. Din nou, plutind pe valurile de amintiri crude si regrete tepoase, unele intrebari ma ard atat de tare incat durerea devine un voal ce imi orbeste ochiul creierului si imi sufoca incet sufletul tanar. Parca nu mai inteleg nimic, ma inec in ceata din jur si caut orice fisura de lumina, orice mana intinsa care sa ma ghideze spre calea care conteaza, care trebuie sa o urmez.
Incep sa ma intreb daca nu m-am inselat in privinta faptului ca maturizarea nu imi e necesara. Procesul pe care il urasc cel mai mult si incerc sa-l fac sa apara cat mai tarziu in viata mea. In ultimii mei ani, in care am devenit constient de faptul ca maturizarea e ceva iminent, dar poate fi intarziat cu multa perseverenta si sacrificiu, am luptat neincetat cu acest fenomen ca sa nu imi atinga integritatea si cel mai de pret lucru pe care il am, dar nu il arat, nu il manifest si rarerori il dezvalui cuiva – inocenta. Da, sunt un urs. Da, sunt un dur. Da, sunt nesimtit. Sunt de toate si toti, dar sunt.. eu.
  Putini dintre ai mei prieteni au vazut aceasta perla ce o ascund bine in sufletul, sub ziduri de disimulari si esarfe de sentimente instabile. Gheata ce e din nou in viata mea isi infiripa ghearele haine asupra-mi, cutremurand fortareata complicat pazita si parca ma simt din nou invadat de procesul de maturizarea. Recent ranit de nulitatea unui sentiment, sunt slabit si parca nu mai stiu sau nu mai pot lupta.
Intrebarea mea e : sa mai lupt? Sa renunt la tot ce am luptat pana acum? E mai bine sa fiu un tip matur cum cere tiparul societatii ce se impune zilnic in viata mea? Tipar ce il distrug, din reflex si obsesie, la prima senzatie de claustrofobie sufleteasca cu al meu ciocan perlat.
  Gem cand scriu randurile astea. Parca s-a inflitrat un ciob de judecata adanca ce imi sfarteca pielea rar atinsa a inocentei, iar eu sunt doar spectator la macel, uitandu-ma la rani si gandindu-ma la cicatricele ce vor urma. Nu e durere fizica, sunt sigur. E durere psihica si sufleteasca. E momentul in care constientizez ca maturitatea mea e fragmentata si bucatile rezultante sunt rapid ascunse de mine sau vopsite in diferite culori, ce formeaza un puzzle fals in judecata mea. Nu mai sunt in stare sa iau o decizie fara sa gandesc ca un copil ce isi alege aroma la un glob de inghetata.
  Monologul interior recent scos din cuptorul mintii are nevoie de un sigiliu acum. Sigiliu pe care daca il lipesc dau nastere unei concluzii. Aceasta incheiere tinde sa-mi distruga toate credintele si perspectivele pe care mi le-am cladit pana acum.
  Astfel spus, ramans in urma cu 2-3 ani, prins in vortexul de idei si influente, nu stiu ce vreau, dar cu siguranta mi-e frica rau sa anulez iluzia dulce pe care mi-am impus-o in si despre viata. Cacat, senzatie paralizant de confuza.

Sa fii adult suge, dar trebuie.

Mostenirea Facebook.

  Teoria cu ideile nebune care vin seara e pe bune (ok, e ora doua dimineata, same shit, different time). Doar ce m-am pus in pat si ma gandeam cat timp alocam noi Facebook-ului. Direct sau indirect, uneori nu suntem in stare sa ne controlam dorinta arzatore sa vedem ce mai face Xulescu sau sa dam un like la o chestie banala. Banalitati ca banalitati, dar toate chestiile astea se aduna si cum bine (sper) ca stiti, tot ce faceti pe Facebook ramane acolo pe.. Facebook.. undeva, intr-o baza de date cat Nikita de mare, unde chiar si cu optiunea de disable account sau cum papanasi se numeste ea, nu esti scos din istorie.
   Avand in vedere ca traim intr-un ciclu continuu, noi toti, la un moment dat, vom muri; acest lucru pus in relatie cu faptul ca traim intr-o era digitala mult inghegata in creierul nostru, unde rutina zilnica este deja ancorata in drogul virtual, trebuie sa ne intrebam : dude, eu dupa ce mor, ce se intampla cu al meu cont de Facebook? Raspunsul la intrebare e rigid, poate tampit si cam foarte clar : nimic; isi ia concediu de la spam, chestii artificiale si inutile postate sau pozele tampit editate, laudate bineinteles de multi prosti si multe gaite..
  La inceput toata lumea se va trezi sa-ti spameze wall-ul cu RIP sau Odihneasca bla bla, iar mai apoi cei care nu sunt in contextul prezentului se vor mai trezi sa te intrebe direct, pe perete, ca ba frate, ai murit??, urmand ca un troll sau un pseudo-prieten, alimentat de glorie si de nevoia vitala de attention whoring, sa zica da ba, a murit.. boule!. Si uite asa, chiar si dupa moarte, reusim si vom reusi sa facem flaming pe minunatul Facebook. Se pare ca, fara sa vrem, atunci cand ne-am facut prima oara contul ne-am facut un tatuaj virtual care ne va bantui si dupa ce am pasit in pamant. Daca de noi se vor ocupa viermii, de contul nostru nu se va ocupa nimeni, decat aplicatiile fara de sentimente si tag-urile copiilor nostri tampiti si mai mult ca sigur, in cazul meu, insensibili.
    Acestea fiind spuse, mai am o idee de scuipat. Cum ar fi daca ale noastre conturi ar fi mostenite de alti oameni? Eu sunt Kun Alexandru si mor calcat de o vaca la volan, din viitor, da? Bun. Vine fiul meu, Kun Elizabetul cel Awesome si imi mosteneste contul, schimbandu-i numele, pozele si informatiile bio, dar ramane cu ai mei prieteni si curve cunostinte. Oricum, doar ce am realizat ca teoria si ideea pica. Mucosul va avea Facebook de la nastere, pentru ca eu, ca tata, voi fi destul de indobitocit deja de era digitala ca sa ii fac deja cont, poza la nastere si la cordon si sa-i creez deja o persona digitala, urmand ca el sa ma injure la primul contact cu Facebook-ul si dandu-mi un unfriend brutal si rece.
   In fine, totul e trist si foarte interesant. E trist ca o chestie inventata de un frustrat la o bere (cu sau fara alcool) reuseste sa ne influenteze viata asa de mult, dar e totusi interesant ca oameni ca mine deja se gandesc cum sa-si piarda timpul intr-un mod organizat chiar si la o varsta de familist.

Like. Comment. Action.

Is media really necessary?

  Am încercat să scriu un eseu, cu temă specifică și dată, dar cum sunt eu specialist în a face ce nu trebuie, am deviat și debitat. Textul fiind rupt din nimic, eu vă doresc lectură faină. Ah, da, e în engleză și era mai grăsuț textul pe A4, scris de mână.

  I believe that in an era where passive people are clearly in the lead, the few active and self-aware people need to create a way to enhance one’s consciousness levels. Thus, media was born and became the rightful weapon of mass accountability.
  While many of us stay inside the house, living a simple life, the world around us evolves and changes by the second, catching us off guard almost all the time. In order to prevent life-changing surprises, we ought to embrace the importance of information in our lives, hence letting the beacon of enlightenment called mass media to act as an alarm or as a filter for our thoughts.
   For example, in times of utter change, like the change of a regime, the quality and quantity of information is vital to urge and move the masses into a certain direction. Furthermore, mass media will act as a live journal of the event, hence connecting and synchronising the whole population as one.
   Nonetheless, when changes in one’s state constitution appear, there is a need for awareness and clarity to bring forth to the people the unaltered information and urge them to think, act and not to follow blindly.
  Overall, it is my view that the media will always be important in our lives and it will act as an impersonal guardian of our rights.