Am uitat a scrie.

Uneori, ma auto-declar copywriter. Ca eu scriam, ca eram blogger, ca bla-bla. Ma uit prin textele vechi ce le debitam si imi dau seama ca nici nu stiam o gramatica decenta, iar punctuatia imi era varza. Lucrurile nu par a fi schimbate nici acum, dar va zic sincer, din toata inima mea mica si stricata, ca imi e tare dor sa scriu. Imi e dor sa pictez panza asta digitala cu gandurile mele colorate, dar mereu gri dupa uscare.

Am uitat de pofta de a scrie. De pofta de a da mai departe o idee, de a da viata unui sentiment si sa-l imprim, digital si public, pentru totdeauna. Imi e tare dor sa scriu, sa debitez, sa incep a-mi schita un posta in minte si sa ma trezesc ca scriu despre altceva.

Viata mea a fost si este un haos. Am la fel de mult ghinion, dar am invatat sa-l diger cum trebuie. Lucrez de 3 ani, ba ca barista, ba ca referent marketing. Va zic sincer, e greu sa fii adult. E tare greu sa ai responsabilitati, sa incepi a plati facturi si sa incepi a te ingrijora de viitor.

Orice ar fi, imi pare rau acum ca nu m-am bucurat de fiecare secunda din gimnaziu, liceu si facultate. Acum, cu facultatea terminata, ma imping cu scarba catre un master obosit si sper sa-i fac fata avand si un job, si o dorinta arzatoare de a da mai multe kilograme jos.

In alta ordine de idei, o sa incerc, incet si sigur, a scrie din nou. Si sper sa fie mai corect, coerent si creativ de data asta.

Anunțuri

paralysis

  Cu totii ne trezim cu un examen in fata, cu o decizie importanta de luat sau mai stiu eu ce chestie care va avea remanente adanci in viitorul apropiat sau in cariera noastra.
Cum suntem oameni si avem un spirit slab care se ascunde dupa diferite fete, mascand influenta care este data de alte persoane sau stoicismul dureros de a-ti sustine ideile ca intr-un final sa se transforme in noroi, vom fi intotdeauna vulnerabili la pareri si sentimente. Ne trezim cu nevoia letala de a cere o parere pentru a ne confirma un gand, o idee buna sau a-mi ranforsa un sfat dat mie. Am nevoie sa-mi zica X sau Y ca al meu gand e bun, am nevoie de energia lor care-mi transmite o adiere calda de confirmare ca decizia luata e cea corecta si am actionat cum trebuie. Astfel, ma trezesc intre ciocan si nicovala. Am o constiinta care-mi dicteaza cu o putere bruta ca trebuie sa fiu autentic, ca trebuie sa-mi sustin ideile si sa nu am nevoie de structuri de sustinere la o decizie, dar pe de alta parte am spiritul slab care-mi inglobeaza sufletul si ma obliga sa fiu atent la ce se intampla si ce fac oamenii din jurul meu. Ajung sa creez o legatura artificiala cu acestia, dar care actioneaza ca o iedera crescuta pe suprafata gresita. Ma simt bine aici, dar parca aici e ceva gresit.
-Dai maine examenu’ ?
-Nu. Si nici X. Si nici Y. Parca nici Z.
-Serios. Mamaaa. E nasoala treaba atunci. Hai ca nu-l dau nici eu!
  Automat mi-am cenzurat inteligenta, mi-am taiat unica vena ce-mi purta intelectul cu scopul de a-mi fi scris pe foaie si mi-am pierdut singura sansa sa-mi dovedesc mie ca pot, ca sunt destept, ca pot sa sacrific oricate ore de somn pentru a invata ceva relativ usor. E trist, dar adevarat. Si nu sunt singurul care face asta. Cam toate persoanele usor influentabile, slabe de spirit (da, eu recunosc, am un spirit slab, dar constient, deloc pasiv si proaspat nervos) au tentatia nebuna de a merge din floare in floare sa sondeze parerei si sfaturi pentru ca mai apoi sa le centralizeze si sa formeze o parere pseudo-primordiala, care la randul ei va juca rol de fundatie pentru orice decizii ce urmeaza a fi luate. Astfel spus, eu la inceput am crezut ca pot, iar apoi am sunat 3-4 colegi si acestia mi-au mancat din moral, spiritul s-a fragmentat cu fiecare persoana care a facut parte din schimbul de pareri, ca intr-un final sa ma trezesc lipsit de motivatie, perseverenta si sclipire de creativitate.
Sunt o leguma. In interiorul meu se lupta spiritul slab cu a mea constiinta bruta si deloc miloasa. Nu castiga nimeni pentru ca nu vreau eu. E o arena mare, din piatra, unde sunt doi adversari, iar eu sunt zeul ce o tine in palma, intr-un echilibru perfect. Dau un telefon si balanta se inclina spre dreapta. Dau altul, iar balanta revina la normal. Sunt paralizat. Nu pot gandi pentru mine pentru ca mi-am indopat creierul cu convingeri false si pareri date de altii doar ca sa scape omul de mine. Parca m-am prostit. Tot condimentul de autenticitate inmagazinat undeva bine a disparut.
Ma trezesc ca mai am cateva ore pana-mi astern bagajul dobandit in luni de studiu, dar nu am fost destul de responsabil ca sa-mi aranjez cum trebuie hainele in geanta. Sunt constient ca voi fi un invitat dezorganizat pe foaia cea alba, iar pixul ma va certa mereu, ca intr-un final sa ma dea afara fara nici cea mai mica remuscare. Realitatea e dura, aspra si suge. De asemenea, eu ma respect pe mine pentru ca-mi recunosc prostia si greselile, dar exista o problema : o fac prea tarziu. Mult prea tarziu.
Mai am o singura sansa : creativitatea. Sclipirea ce se naste din mocirla de somn pierdut sau din transpiratia ce rezulta din prima scanare a subiectului de examen poate sa-mi fie picatura ce ma salveaza de la esec. Sunt suparat pe spiritul meu, dar il inteleg. Lumea a uitat sa-si imparta trairile. Mai nou, toata lumea traieste intr-un mod sobru, brut, violent de parsiv si fara nici cea mai mica dorinta de a-si imparti sentimentele, iar daca o fac, o fac in cel mai superficial mod posibil. De exemplu, sunt trist cand un coleg e idiot si nu stie sa lege doua cuvinte, iar dupa curs ma duc la el sa-l ajut sau sa-i dau un sfat. Subtil, bineinteles, ca in ziua de azi sa primesti sfaturi si sa dai cu matura e o rusine. Acesta respinge ce zic si-mi interpreteaza actiunea ca si cum a-si dori sa-mi arat penele umflate si frumos colorate. Deloc. Am vrut doar sa ajut, ca sa-mi hranesc spiritul cu fapte (cica) nobile, ca na’, poate-poate imi va fi returnata fapta buna.

In fine. Sunt un imbecil. Data viitoare promit sa-mi sugrum spiritul si latura usor influentabila si sa nu-mi mai dispersez lamentarile si nesiguranta in fiecare colt. In schimb, le voi folosi ca material pentru a-mi alimenta constiinta. Si va fi awesome. Daca nu, m-am supt.

Suflet de câine, bestie de om.

  Când eram mic aveam o groază teribilă de patrupede. Pur și simplu făceam ca o fetiță proastă când vedeam unul și săream în brațe la primul adult să mă salveze.  
   Cu toate acestea, unchiul meu s-a enervat la un moment dat și m-a aruncat în ringul de luptă alături de câinele lui Giogio, care era o bestie mică pe atunci. M-am isterizat, am plâns și câinele era parcă turbat când m-a văzut. Am dat să-l mângai (forțat de unchiul meu, bineînțeles), m-a capsat bine pe deget și apoi s-a speriat și el. Lumea a râs.
  În momentul ăla am realizat că el e mult mai speriat de mine, decât sunt eu de el. Că eu sunt bestia proastă și el e doar un animal care, la urlete și țipete de fetiță speriată, se sperie și el, deci atacă. Câinele simte, nu știu cum căcat o face, dar simte când îți este frică sau când ai un suflet de jeg și va acționa cum trebuie : dacă ești jeg te omor, iar dacă ești fricos parcă mi-e frică și mie.
  În filmul de mai jos, m-am băgat între doi câini ai străzii, fără treabă și cu toată iubirea pe care o aveam. E adevărat, aveam ceva slănina de calitate la mine, dar mno, totuși, alții ezită de la 10m să treacă pe lângă ei, ce să mai zic de mângâiat sau lovey dovey.
   Cel negru și cu puțin gri a fost bătut recent de un bețiv pentru că făcea, cică, prea multă gălăgie. A dat în el până la sânge, iar acum câinele nu poate a șede. Azi mi-am zis să iau cu mine slana și să mă duc să-i îndulcesc puțin suflețelul. Am luat și camera ca să vedeți cum i-a distrus mitocanul bețiv încrederea în oameni (și da, pentru trolul din tine, ca să vedeți voi ce om bun sunt eu).
    În consecință, pe stradă sunt animale care trebuie omorâte, fie că-s turbate, fie că umblă în gașcă și mușcă lumea. Și aici mă refer și la oameni, care și-au pierdut sufletul de multă vreme și sunt doar căcaturi pe băț. Câinele uită și iubește din nou, dar noi rănim și apoi uităm să iubim.
ps. Uitați-vă la fața lui ăla negru și o să-i înțelegeți suferința.

Am rămas în urmă?

  E ora 3 si 12 minute. Dimineata. Din nou, plutind pe valurile de amintiri crude si regrete tepoase, unele intrebari ma ard atat de tare incat durerea devine un voal ce imi orbeste ochiul creierului si imi sufoca incet sufletul tanar. Parca nu mai inteleg nimic, ma inec in ceata din jur si caut orice fisura de lumina, orice mana intinsa care sa ma ghideze spre calea care conteaza, care trebuie sa o urmez.
Incep sa ma intreb daca nu m-am inselat in privinta faptului ca maturizarea nu imi e necesara. Procesul pe care il urasc cel mai mult si incerc sa-l fac sa apara cat mai tarziu in viata mea. In ultimii mei ani, in care am devenit constient de faptul ca maturizarea e ceva iminent, dar poate fi intarziat cu multa perseverenta si sacrificiu, am luptat neincetat cu acest fenomen ca sa nu imi atinga integritatea si cel mai de pret lucru pe care il am, dar nu il arat, nu il manifest si rarerori il dezvalui cuiva – inocenta. Da, sunt un urs. Da, sunt un dur. Da, sunt nesimtit. Sunt de toate si toti, dar sunt.. eu.
  Putini dintre ai mei prieteni au vazut aceasta perla ce o ascund bine in sufletul, sub ziduri de disimulari si esarfe de sentimente instabile. Gheata ce e din nou in viata mea isi infiripa ghearele haine asupra-mi, cutremurand fortareata complicat pazita si parca ma simt din nou invadat de procesul de maturizarea. Recent ranit de nulitatea unui sentiment, sunt slabit si parca nu mai stiu sau nu mai pot lupta.
Intrebarea mea e : sa mai lupt? Sa renunt la tot ce am luptat pana acum? E mai bine sa fiu un tip matur cum cere tiparul societatii ce se impune zilnic in viata mea? Tipar ce il distrug, din reflex si obsesie, la prima senzatie de claustrofobie sufleteasca cu al meu ciocan perlat.
  Gem cand scriu randurile astea. Parca s-a inflitrat un ciob de judecata adanca ce imi sfarteca pielea rar atinsa a inocentei, iar eu sunt doar spectator la macel, uitandu-ma la rani si gandindu-ma la cicatricele ce vor urma. Nu e durere fizica, sunt sigur. E durere psihica si sufleteasca. E momentul in care constientizez ca maturitatea mea e fragmentata si bucatile rezultante sunt rapid ascunse de mine sau vopsite in diferite culori, ce formeaza un puzzle fals in judecata mea. Nu mai sunt in stare sa iau o decizie fara sa gandesc ca un copil ce isi alege aroma la un glob de inghetata.
  Monologul interior recent scos din cuptorul mintii are nevoie de un sigiliu acum. Sigiliu pe care daca il lipesc dau nastere unei concluzii. Aceasta incheiere tinde sa-mi distruga toate credintele si perspectivele pe care mi le-am cladit pana acum.
  Astfel spus, ramans in urma cu 2-3 ani, prins in vortexul de idei si influente, nu stiu ce vreau, dar cu siguranta mi-e frica rau sa anulez iluzia dulce pe care mi-am impus-o in si despre viata. Cacat, senzatie paralizant de confuza.

Sa fii adult suge, dar trebuie.348dfba4d2af039549c0148c678d95ff

O petală gri.

  E ora patru dimineața și mie îmi e dor de bunica. O lacrimă stă să cadă, dar nu o las. Nu am plâns când au pus-o în pământ, nu o să plâng acum. Începusem să scriu un articol despre cum ar trebui să fim noi happy zilnic, cu zâmbetul pe buze de dimineață și alte căcaturi pozitive. Cum mi se întamplă de câte ori mă apuc de scris, am ajuns de la râs la plâns și m-am oprit, am dat save draft și am început să mă gândesc la momentul când mintea mea a luat-o pe calea greșită.
  O imagine cu bunica, sculptând în camera de lucru mă obsedează și îmi dictează parcă fiecare apăsare de tastă, fiecare gând fiindu-mi omorât din fașă de amintirea asta.. Gata, melancolia a pus stăpanire pe mine și îmi sufocă creația, manipulând-o cum vrea ea. Iar eu o las, e prea greu să mai lupt acum, e prea târziu..
  Amintirea ei e atât de puternică în mine pentru un singur motiv: mă facea să zâmbesc tot timpul. A fost singura persoană care nu m-a făcut să fiu nervos, să plâng, să ling pentru afecțiune sau să urlu pentru răsfăț. A fost totul atât de natural, de brut, de armonios.. Aș zice că a fost ca într-un vis, dar apoi o dau pe clișee și devin artificial.. la bunica nu i-ar fi plăcut. Ce trist că s-a dus așa de repede și m-a pregătit doar pentru relația mea cu oamenii din familie. A rămas făra timp să îmi mai dea niște sfaturi  prețioase și unice despre cum să mă comport cu spada rece și tăioasă a societății. Nu a mai avut timp.. Și cât timp a dat ea pentru mine, pentru mama, pentru noi. Parcă îmi vine să plâng, dar mă abțin pentru că am promis că nu voi face asta. E interesant cum pot să mă controlez acum și nu reușeam altădată. Am crescut, sunt mare acum.
   Scânteia parcă s-a mai domolit, iar în mintea mea e liniște din nou. Mă duc să încerc să adorm, atât timp cât podul către haos e ridicat..

Și mamele obosesc..

Te uiți la ea, o respecți, dar te enerveză cu ideile ei parcă scoase dintr-un tipar străvechi. O iubești, dar parcă îți vine să te întrebi dacă ai nimerit la sânul potrivit când răbdarea ei ajunge la o limită neștiută și frustrarea îi corupe inima și îți zice: Mai bine nu te făceam!
Da, ea e mama. Nu doar a mea, ci a noastră. Ființa care a încheiat un pact sângeros cu durerea și ne-a adus pe noi pe lumea asta dură și superficială. Pupați pe fruntea fragedă încă de la naștere, noi primim un sigiliu pătat de sânge  ce reprezintă o promisiune eternă făcută de mama, în care ea se cicatrizează conștient cu sentimentul de sacrificiu și iubire necondiționată pentru plodul proaspăt fătat. Nimic nu o va opri să sacrifice pentru tine, să muște din destin și să-l schimbe doar pentru tine sau să îți zâmbească machiavelic când în ea se manifestă o durere de neimaginat.
Acum venim noi, bureți inconștienți ce absorbim tot ce vedem, auzim sau gustăm până ce ajungem să progresăm de la un bulgăre pufos și fin, la oameni mari, cu păr mult, cu un creier mai roșu și cu o dorință constantă de rebeliune. Suntem nesătuli, nerecunoscători și rănim de fiecare dată statuia de porțelan ce ne-a învelit toți acești ani într-un prosop ce a absorbit toate lacrimile, lamentările și dorințele noastre.
Așadar, eu cu mama avem o relație naturală. Eu îi zic tot, ea mă minte ca să nu mă doară, eu conștientizez că sunt tras pe sfoară și mă transform într-un drac nemilos și îi atac mintea bătrână, până ce o duc la disperare și lacrimi. Apoi.. încep să plâng, fortăreața sufletului fiindu-mi spulberată, aștept ca rutina și promiusiunea eternă să-și urmeze cursul bine stabilit, urmând a-mi umple ruinele cu iubire și zâmbet. Dar mama plânge, suferă și o doare, iar rutina uită de mine și eu mă trezesc singur, cu sufletul în părți.
Trec zile și se aplică un pansament al timpului, iar relația noastră e din nou autentică, naturală și funcțională. Mamă, te iubesc și nu pot să promit că nu o să te mai rănesc, dar pot să-ți recunosc iubire eternă și că voi fi acolo când oboseala aia se va instaura.
Ele obosesc. Cauza suntem noi și efectul e dureros pentru ambele tabere. E important să ne lăsam dorința rebelă liberă, dar mai important e să zicem mamă, iartă-mă.. te iubesc.
Mamă, dacă vreodată o să ajungă impulsul tehnologic la tine și o să citești ce am scris aici vreau să știi că am știut tot timpul că nu îți era bine când ziceai ca totul e excelent, vreau să îți mulțumesc că mi-ai permis să fiu mai mult decât un fiu și m-ai lăsat să mă ard bine de tot când fugeam după experiențe exotice. În fine, deja mă gândesc la ce ceartă se va isca mâine.. probabil o va deranja că șoseta puturoasă nu e în coșul de haine murdare.
Ah.. sper că știți cu toții că acel te iubesc e cărbunele ce alimentează sufletul de barbar, ce luptă pentru noi zilnic.. nu?

301257_226396070745755_100001260915961_674941_4865631_n

Permis? 1 an si ceva luni.

  Mi-am luat permisul in 31.08.2011. O zi memorabila pentru mine, permisul fiind un vis inca de la 10 ani, cu tata taximetrist si eu mai tot timpul in masina fiind pasager sau in poala lui, agitandu-ma ca un tirist frustrat cu volanul in mana.
  Tin sa va zic ca sunt o putoare, iar invatatul pentru sala (teoria) a fost un calvar. O amanam mai tot timpul, iar intr-un final am ajuns sa fac cea mai mare tampenie care poti sa o faci cand urmeaza sa-ti dai teoria : teste pe site-ul politiei fara numar si teste de pe cd-uri anonime, sa inveti raspunsuri si sa incerci sa scoti un 24-25, ca la examen iei 23 si esti fericit.
   Un mare cacat a fost. M-am sculat intr-o dimineata ploioasa, cu emotiile in gat si inima in creier, cu gandul sa-mi dau sala, astfel sa ma scap de un stres si sa iau carnetul ala mai repede. Mama zicea sa mai invat (n-am deschis cartea de legislatie nici la cuprins, dar aduna frumusel praf pe raftul din biblioteca), iar tata imi zicea sa ma duc la bulan, ce o` fi o` fi. Am ales sa ma duc la bulan. Ajung in sala de examen, la ora 9 dimineata fix si ma pun jos la masa, cu un zambet optimist si mintea relativ curata. Pun codul de bare, mi se activeaza testul si incep. Prima gresita, a doua la fel, iar apoi fac corecte pana la 17. De la 17 am gresit si am vazut cosmarul pe ecran „Ai fost respins..”. Atat am citit, m-am ridicat cu toata povara din lume pe umeri, mi-am luat buletinul, umbrela si am plecat.
   Da, examen fusarit in 8 minute, la bulan, „sa scap repede” care m-a rezolvat bine. Am iesit de la politie si pe drumul spre casa, mai exact spre taxi, am inceput sa plang. Da, nu glumesc, pur si simplu plangeam ca un copil caruia i s-a luat jucaria.. Si am plans in hohote.
   Traseul fiind reprogramat peste 4 saptamani, am avut 3 saptamani sa invat.. si dupa 3 zile de lovit pereti, trantit usi si ganduri emo, m-am hotarat si am actionat.
Ce am facut?
-Am cumparat cartea groasa de legislatie si am citit-o cap-coada de 2 ori. Nu, nu am tocit nimic, pur si simplu o citeam ca un roman si incercam sa inteleg ce zice. A doua citire a fost mai mult in partile unde stiam ca am bube, gen contraventii si.. contraventii.
-Am stat minim 20 minute pe test si am exploatat butonul ala de „Raspund mai tarziu” pana peste cap si da, eram ACASA. Credeti-ma, raspunsul la fiecare intrebare il aveti in minte, doar ca pe moment nu vine, iar butonul ala e un lux pe care ai nostri nu l-au avut. Cum vedeti ca nu vine raspunsul la intrebare, dati automat raspund mai tarziu, ca sa evitati sa va emotionati si stresati degeaba, ca asa mintea se face ca o furtuna gri si violenta de vara, iar tot ce stiti se duce frumos la toaleta.
   Dupa ce faceam acasa la testele de pe site-ul politie doar 26 si rareori 25 si am simtit eu din tot corpul, inima si creier ca sunt pregatit m-am dus la examen. Nu zic ca nu am avut emotii, pentru ca tremuram in dimineata aia mai rau ca o pisica cand vede apa, dar eram calm ca stiam destul de multe. Instructorul meu si-a facut cruce cand ii explicam, in timpul orel de condus, toata legislatia, ce greseala facea ala din fata mea sau chiar ce prostii mai imi zicea si el.
Dimineata, tot la 9, m-am dus in sala de examen cu gandul ca-l iau. M-am asezat, am zambit ca un bou la perete, am introdus codul de bare si am dat drumul la test. Nu am gresit niciuna pana la 22, dar am dat pe butonul raspund mai tarziu la cea mai mica ezitare. Ajungand la 22, sufletul a explodat, iar greutatea de pe el s-a ridicat imediat, dar asta nu a insemnat ca nu ma mai concentrez.. am facut 25 din 26, pentru ca am fost putin neatent si am uitat definitia de la „depasire”. Am zambit, am sarit in sus, am glumit cu politistul (a zis ca am fost singurul din saptamana aia ce a luat peste 22 si sa mai trec pe la ei) mi-am uitat umbrela si am dat o bere la tata, pe care tot el a platit-o.
   Traseul? Nu vreau sa par snob, dar pentru mine a fost o nimica toata. Am condus prin poligon cu tata de pe la 10-11 ani, aproape saptamanal, iar orele de condus au fost.. fara nicio problema .Iinstructorul, in mare parte se plictisea de moarte si abia astepta sa scape de mine, dar mai facea glume pe seama mea ca nu am habar sa parchez cu fata, fiind cea mai usoara parcare.
   Am intrat in masina, mi-am aranjat oglinzile (nu o faceti doar de gest, chiar sa vedeti ceva, e important la parcari), i-am aratat la domnu` Politist ca stiu unde sunt actele de la masina, fara sa ma intrebe, iar apoi am asteptat sa semnez ceva si sa-mi dea startul. Am pornit calm, linistit, parca eram doar eu in masina si am ajuns la stop, unde bineinteles, am bulit-o. Avand 1,90m, piciorul meu e cam maricel.. si cand am pus frana, am apasat si pe aceleratie, supraturand motorul. El s-a speriat putin, eu am zis ca un bou „stati linistit, e ok” si am pornit la drum.   
    M-a plimbat 45 de minute. Si-a luat si el un sandvis, m-a pus sa fac o garare, iar apoi m-a intrebat daca mai am permis la alta categorie ? Nu am gresit nimic, permisul era luat, cu 2 luni intarziere.

Cam asta e povestea mea. Tot ce va pot recomanda e sa fiti calmi la volan, mai ales la traseu si cand trebuie sa invatati pentru sala.. NU VA FURATI CACIULA si invatati.. 3 ore/3 zile macar. E important.
  Acuma ce veti vedea in trafic e o gradina zoologica. Daca am conduce toti cum am invatat, ar fi paradis. Era sa raman fara carnet ca mi-a sarit o vaca in fata, fugind ca nebuna pe trecere, iar apoi m-a lovit unul din spate cand eu stateam linistit la stop..
Din pacate, in Romania, trebuie sa ai grija de altii in trafic, iar apoi de tine.