Am uitat a scrie.

Uneori, ma auto-declar copywriter. Ca eu scriam, ca eram blogger, ca bla-bla. Ma uit prin textele vechi ce le debitam si imi dau seama ca nici nu stiam o gramatica decenta, iar punctuatia imi era varza. Lucrurile nu par a fi schimbate nici acum, dar va zic sincer, din toata inima mea mica si stricata, ca imi e tare dor sa scriu. Imi e dor sa pictez panza asta digitala cu gandurile mele colorate, dar mereu gri dupa uscare.

Am uitat de pofta de a scrie. De pofta de a da mai departe o idee, de a da viata unui sentiment si sa-l imprim, digital si public, pentru totdeauna. Imi e tare dor sa scriu, sa debitez, sa incep a-mi schita un posta in minte si sa ma trezesc ca scriu despre altceva.

Viata mea a fost si este un haos. Am la fel de mult ghinion, dar am invatat sa-l diger cum trebuie. Lucrez de 3 ani, ba ca barista, ba ca referent marketing. Va zic sincer, e greu sa fii adult. E tare greu sa ai responsabilitati, sa incepi a plati facturi si sa incepi a te ingrijora de viitor.

Orice ar fi, imi pare rau acum ca nu m-am bucurat de fiecare secunda din gimnaziu, liceu si facultate. Acum, cu facultatea terminata, ma imping cu scarba catre un master obosit si sper sa-i fac fata avand si un job, si o dorinta arzatoare de a da mai multe kilograme jos.

In alta ordine de idei, o sa incerc, incet si sigur, a scrie din nou. Si sper sa fie mai corect, coerent si creativ de data asta.

Anunțuri

paralysis

  Cu totii ne trezim cu un examen in fata, cu o decizie importanta de luat sau mai stiu eu ce chestie care va avea remanente adanci in viitorul apropiat sau in cariera noastra.
Cum suntem oameni si avem un spirit slab care se ascunde dupa diferite fete, mascand influenta care este data de alte persoane sau stoicismul dureros de a-ti sustine ideile ca intr-un final sa se transforme in noroi, vom fi intotdeauna vulnerabili la pareri si sentimente. Ne trezim cu nevoia letala de a cere o parere pentru a ne confirma un gand, o idee buna sau a-mi ranforsa un sfat dat mie. Am nevoie sa-mi zica X sau Y ca al meu gand e bun, am nevoie de energia lor care-mi transmite o adiere calda de confirmare ca decizia luata e cea corecta si am actionat cum trebuie. Astfel, ma trezesc intre ciocan si nicovala. Am o constiinta care-mi dicteaza cu o putere bruta ca trebuie sa fiu autentic, ca trebuie sa-mi sustin ideile si sa nu am nevoie de structuri de sustinere la o decizie, dar pe de alta parte am spiritul slab care-mi inglobeaza sufletul si ma obliga sa fiu atent la ce se intampla si ce fac oamenii din jurul meu. Ajung sa creez o legatura artificiala cu acestia, dar care actioneaza ca o iedera crescuta pe suprafata gresita. Ma simt bine aici, dar parca aici e ceva gresit.
-Dai maine examenu’ ?
-Nu. Si nici X. Si nici Y. Parca nici Z.
-Serios. Mamaaa. E nasoala treaba atunci. Hai ca nu-l dau nici eu!
  Automat mi-am cenzurat inteligenta, mi-am taiat unica vena ce-mi purta intelectul cu scopul de a-mi fi scris pe foaie si mi-am pierdut singura sansa sa-mi dovedesc mie ca pot, ca sunt destept, ca pot sa sacrific oricate ore de somn pentru a invata ceva relativ usor. E trist, dar adevarat. Si nu sunt singurul care face asta. Cam toate persoanele usor influentabile, slabe de spirit (da, eu recunosc, am un spirit slab, dar constient, deloc pasiv si proaspat nervos) au tentatia nebuna de a merge din floare in floare sa sondeze parerei si sfaturi pentru ca mai apoi sa le centralizeze si sa formeze o parere pseudo-primordiala, care la randul ei va juca rol de fundatie pentru orice decizii ce urmeaza a fi luate. Astfel spus, eu la inceput am crezut ca pot, iar apoi am sunat 3-4 colegi si acestia mi-au mancat din moral, spiritul s-a fragmentat cu fiecare persoana care a facut parte din schimbul de pareri, ca intr-un final sa ma trezesc lipsit de motivatie, perseverenta si sclipire de creativitate.
Sunt o leguma. In interiorul meu se lupta spiritul slab cu a mea constiinta bruta si deloc miloasa. Nu castiga nimeni pentru ca nu vreau eu. E o arena mare, din piatra, unde sunt doi adversari, iar eu sunt zeul ce o tine in palma, intr-un echilibru perfect. Dau un telefon si balanta se inclina spre dreapta. Dau altul, iar balanta revina la normal. Sunt paralizat. Nu pot gandi pentru mine pentru ca mi-am indopat creierul cu convingeri false si pareri date de altii doar ca sa scape omul de mine. Parca m-am prostit. Tot condimentul de autenticitate inmagazinat undeva bine a disparut.
Ma trezesc ca mai am cateva ore pana-mi astern bagajul dobandit in luni de studiu, dar nu am fost destul de responsabil ca sa-mi aranjez cum trebuie hainele in geanta. Sunt constient ca voi fi un invitat dezorganizat pe foaia cea alba, iar pixul ma va certa mereu, ca intr-un final sa ma dea afara fara nici cea mai mica remuscare. Realitatea e dura, aspra si suge. De asemenea, eu ma respect pe mine pentru ca-mi recunosc prostia si greselile, dar exista o problema : o fac prea tarziu. Mult prea tarziu.
Mai am o singura sansa : creativitatea. Sclipirea ce se naste din mocirla de somn pierdut sau din transpiratia ce rezulta din prima scanare a subiectului de examen poate sa-mi fie picatura ce ma salveaza de la esec. Sunt suparat pe spiritul meu, dar il inteleg. Lumea a uitat sa-si imparta trairile. Mai nou, toata lumea traieste intr-un mod sobru, brut, violent de parsiv si fara nici cea mai mica dorinta de a-si imparti sentimentele, iar daca o fac, o fac in cel mai superficial mod posibil. De exemplu, sunt trist cand un coleg e idiot si nu stie sa lege doua cuvinte, iar dupa curs ma duc la el sa-l ajut sau sa-i dau un sfat. Subtil, bineinteles, ca in ziua de azi sa primesti sfaturi si sa dai cu matura e o rusine. Acesta respinge ce zic si-mi interpreteaza actiunea ca si cum a-si dori sa-mi arat penele umflate si frumos colorate. Deloc. Am vrut doar sa ajut, ca sa-mi hranesc spiritul cu fapte (cica) nobile, ca na’, poate-poate imi va fi returnata fapta buna.

In fine. Sunt un imbecil. Data viitoare promit sa-mi sugrum spiritul si latura usor influentabila si sa nu-mi mai dispersez lamentarile si nesiguranta in fiecare colt. In schimb, le voi folosi ca material pentru a-mi alimenta constiinta. Si va fi awesome. Daca nu, m-am supt.

Generatie autentic de artificiala.

  Nimeni nu mai are curaj sa vorbeasca. Am inteles, e era internetului, toata lumea are voce, dar totusi, cati dintre noi chiar vorbesc? Gasesc zilnic pe internet chestii considerate muzica, arta sau alte balarii, care sunt doar chinezarii ieftine, dubluri banale sau doar tampizenii lipsite de creativitate, dar puternic promovate de o gasca de idioti sau un grup social naiv, platit prin promisiuni de upgrade la starea sociala sau mai stiu eu ce popularitate related rewards. Toate gunoaiele promovate zilnic si etichetate ca arta moderna, muzica mainsteam, pogo toco loco writing sunt doar boli ce se nasc artificial, dar se raspandesc natural cu ajutorul nostru (io-s mai spesial, cand zic arta ma refer la tablou, chestii vizuale, iar cand spun muzica ma refer la, doh, muzica. Stiu ca arta le cuprinde pe toate, desteptule). Promovand ca un idiot idiotenii, vei corupe un sistem bine fundamentat acum ceva vreme si vei ajunge sa umpli tot internetul si mai apoi lumea reala (ca na, asa e mersul, x numar de like-uri sau views, automat semnezi contract si esti artist sau mai stiu eu ce entiate in showbiz).
   Poluarea asta dauneaza. Integritatea sensului asociat cu arta sau muzica e afectat in ziua de azi intr-o cantitate asa de mare incat nu stiu daca mai exista speranta in a-si reveni vreodata. Pe langa asta, e greu sa convingi lumea sa nu consume rahaturi ce sunt doar hip pentru ca a dat Xulescu like, iar acel tampit mai are alti tampitei care dau si ei like. Inteligenta si creativitatea nu se masoara in numarul de like-uri, ea se masoara in impactul pe care il are asupra ta, in calitate de consumator; daca eu am ascultat in seara asta o piesa si m-a afectat intr-un mod, pozitiv sau negativ, aducandu-mi aminte de ceva sau cineva, am sa pastrez piesa doar pentru mine si am sa o impart doar cu prietenii dragi, inteligenti si apti a intelege. E important sa iti creezi o disciplina care sa-ti foloseasca drept filtru de raspandire a informatiei, astfel reusind macar sa faci tu, ca persoana rationala si responsabila (18+) a actiunilor tale o schimbare in ciclul stricat al diseminarii informatiei.
    In ceea ce ma priveste, recunosc cu toata vina ce imi va fi aruncata ca eu consum mult. Consum multa muzica, arta si alte balarii, dar mi-am creat un filtru simplu si usor de folosit care ma ajuta sa despart ce e fals si artificial de ceva autentic, natural si de esenta. Ascult muzica comerciala sau mai hip pentru a-mi forma o imagine si a fi in stare sa pun in contrast ce e bun si ce e rau. Consum arta comerciala, de design sau pur si simplu pictura contemporana, doar pentru a fi in stare sa pun in antiteza tampizeniile create acum si ce valoreaza miliarde cu adevaratele creatii ale sec. X, ale autorului Y. Da, dar cine mi-s eu sa apreciez arta? Fiecare dintre noi are un nivel de inteligenta si un anumit receptor ce se activeaza cand vine vorba de consum. De aceea vom avea manelari ce se excita la un vers ieftin si haurit, dar vom avea si persoane frumos structurate psihic ce vor aprecia un mash-up compus dintr-o melodie clasica si un pop contemporan. Ce e important e sa-ti cunosti radacinile, sa cunosti bazele ce au format intregul de azi sau toata amestecatura asta de azi ce o numim noi arta sau muzica.
    Trebuie sa intelegi ca o idee se naste usor si spontan, dar este foarte greu de pus in aplicare si nu tot ce e cu un efect de sepia e arta, sau nu orice film filmat intr-un depozit, in alb-negru, e pasiunea pentru arta si bomboane vizuale pentru privitori. Sunt foarte fericit ca in ziua de azi avem la indemana telefoane mai inteligente ca noi care filmeaza direct HD si pot aplica efecte la poze ce le transforma in creatii magice, dar trebuie sa intelegem ca nu tot ce zboara se si mananca (asa se spune?). Pozele facute de mine la prajitura din fata mea, cu efectul X aplicat, sunt doar pentru mine si prietenii mei, fiind obiectul meu prin care ii fac pe ei sa se simta prost ca nu mananca prajiturica mea. Asta nu inseamna ca imi fac poze la fiecare prajitura pe care o mananc, iar apoi imi prezint opera de arta intr-o galerie, la sfarsitul fiecarei luni. E frumos ca a noastra creatie nu mai este asa de limitata dpdv al bugetului si al tehnologiei, dar trebuie sa fim responsabil cu noi si trebuie sa respectam arta ce a pictat tot mozaicul vechi si ne-a “ajutat” sa avem virusul mutant de azi, etichetat arta. Sau muzica.
   In fine, eu ii respect pe hipsteri. Nu consuma ce e mainstream, sapa prin underground sa gaseasca lucruri autentice, le promoveaza violent si prezinta un sentiment de loialitate imens. O rasa chiar faina si aratata cu degetul de multi ipocriti, care nu stiu ce e aia loialitate sau pasiunea pentru ceva. Ce cred eu ca le lipseste e un filtru solid de constientizare a adevaratei creatii. Avem cazul lui LDR, care se pare ca s-a folosit de o forma uratica de marketing, lasand multi bloggeri hipsteri sa se certe si sa transpire in a o promova, dar mai apoi sa se trezeasca ca ea un produs fabricat dupa caracteristicile lor, un parazit ce s-a folosit de gazda pana ce a obtinut un push de relevanta pe net; astfel, toata relevanta obtinuta a adus-o in mainstream, tren ce odata luat, e rapid, merge spre un tel bine stabilit si iti asigura o gramada de cash.
     Apoi, ca proiectezi doua patratele pe un perete gri si ca iti obligi moral grupul social sa participe la event, creand astfel o nuanta de buzz in jurul lui nu te face artist. Are tata bani si iti permiti o chitara serioasa, inveti un how-to-do de pe YouTube cum sa misti doua coarde, iar apoi iti dai seama ca mai sunt cateva, le misti si pe alea, si poc te-ai nascut artist. Not. De asemena, in ziua de azi e greu sa vezi ce e arta. Fluxul continuu de mediocritate e promovat orbeste. E ca o mana groasa de puscarias ce sufoca orice artist original si pasionat, care este limitat si impiedicat de un numar de like-uri, share-uri sau views. E trist ce se intampla. E trist ca arta si-a pierdut integritatea si structura de baza. E un proces activ de mediocrizare, manifestat prin social media si dorinta tampita a oamenilor de a promova ceva ce nu este autentic doar pentru satisfacerea lor ca mna, io am vazut primu, io am ascultat primu, io mi-s trendsetter. Ce e frumos si cu esenta apare pe neasteptate si are voce, nu dispare dupa doua virale si un gig intr-un bar mainstream, pe invitatii date moca la un grup social ce consuma banalul. Daca un lucru e semnificant pentru cultura noastra, e destul de big ca sa-i modifice traiectoria, lucrul acela va fi o cicatrice destul de autentica si bine structurata de artist.
   Vreau voce. Vreau sa vad original. Vreau sa vad filtre, intimitate, pasiune si mai ales, vreau sa vad loialitate. Multa.
Asa de final, va las sa consumati ceva autentic, util si de promovat.

RR_revealing_A4_Landscape

Am rămas în urmă?

  E ora 3 si 12 minute. Dimineata. Din nou, plutind pe valurile de amintiri crude si regrete tepoase, unele intrebari ma ard atat de tare incat durerea devine un voal ce imi orbeste ochiul creierului si imi sufoca incet sufletul tanar. Parca nu mai inteleg nimic, ma inec in ceata din jur si caut orice fisura de lumina, orice mana intinsa care sa ma ghideze spre calea care conteaza, care trebuie sa o urmez.
Incep sa ma intreb daca nu m-am inselat in privinta faptului ca maturizarea nu imi e necesara. Procesul pe care il urasc cel mai mult si incerc sa-l fac sa apara cat mai tarziu in viata mea. In ultimii mei ani, in care am devenit constient de faptul ca maturizarea e ceva iminent, dar poate fi intarziat cu multa perseverenta si sacrificiu, am luptat neincetat cu acest fenomen ca sa nu imi atinga integritatea si cel mai de pret lucru pe care il am, dar nu il arat, nu il manifest si rarerori il dezvalui cuiva – inocenta. Da, sunt un urs. Da, sunt un dur. Da, sunt nesimtit. Sunt de toate si toti, dar sunt.. eu.
  Putini dintre ai mei prieteni au vazut aceasta perla ce o ascund bine in sufletul, sub ziduri de disimulari si esarfe de sentimente instabile. Gheata ce e din nou in viata mea isi infiripa ghearele haine asupra-mi, cutremurand fortareata complicat pazita si parca ma simt din nou invadat de procesul de maturizarea. Recent ranit de nulitatea unui sentiment, sunt slabit si parca nu mai stiu sau nu mai pot lupta.
Intrebarea mea e : sa mai lupt? Sa renunt la tot ce am luptat pana acum? E mai bine sa fiu un tip matur cum cere tiparul societatii ce se impune zilnic in viata mea? Tipar ce il distrug, din reflex si obsesie, la prima senzatie de claustrofobie sufleteasca cu al meu ciocan perlat.
  Gem cand scriu randurile astea. Parca s-a inflitrat un ciob de judecata adanca ce imi sfarteca pielea rar atinsa a inocentei, iar eu sunt doar spectator la macel, uitandu-ma la rani si gandindu-ma la cicatricele ce vor urma. Nu e durere fizica, sunt sigur. E durere psihica si sufleteasca. E momentul in care constientizez ca maturitatea mea e fragmentata si bucatile rezultante sunt rapid ascunse de mine sau vopsite in diferite culori, ce formeaza un puzzle fals in judecata mea. Nu mai sunt in stare sa iau o decizie fara sa gandesc ca un copil ce isi alege aroma la un glob de inghetata.
  Monologul interior recent scos din cuptorul mintii are nevoie de un sigiliu acum. Sigiliu pe care daca il lipesc dau nastere unei concluzii. Aceasta incheiere tinde sa-mi distruga toate credintele si perspectivele pe care mi le-am cladit pana acum.
  Astfel spus, ramans in urma cu 2-3 ani, prins in vortexul de idei si influente, nu stiu ce vreau, dar cu siguranta mi-e frica rau sa anulez iluzia dulce pe care mi-am impus-o in si despre viata. Cacat, senzatie paralizant de confuza.

Sa fii adult suge, dar trebuie.348dfba4d2af039549c0148c678d95ff

…No hai la Cluj… Tranzitia de la liceu la facultate.

O` urmăresc pe Stefy de ceva vreme pe twitter şi îi citesc şi blog-ul.E o persoană foarte deschisă şi plină de energie.Da, uneori o’ mai prinde puţin melancolia iar eu am observat asta şi m-am gândit să o rog ceva.Ea nu a clipit şi a zis da.
Primul guest post de pe blog, by Stefy :

Cum ma urmarea pe mine Alex pe twitter si cum a vazut ca sunt studenta in anul 1, ce s-a gandit el ? Sa scriu un guest post despre tranzitia liceu-facultate. E primul meu guest post, asa ca sper sa imi iasa bine. Am multe de spus, poate va fi lung, dar sper sa va placa.

Tranzitia mea de la liceu la facultate a inceput anul trecut, cam pe vremea aceasta, cu magnificul si nesemnificativul BAC (drept sa va spun, fiecare examen la facultate e ca si un BAC mai mic). Dupa ce am aflat nota de la BAC, m-am dus in Cluj Napoca sa imi depun dosarul. Eram fascinata. Eu veneam dintr-un « sat cu blocuri », adica un oras mai mic, de vreo 20 000 de locuitori, neimportant si care nu prea si-a lasat amprenta in viata mea (sunt acasa de o zi si deja mi-e dor de Cluj). Am decis de prin a 11-a la ce facultate voi merge : Litere- Limbi Moderne Aplicate. Pe atunci visam cai verzi pe pereti si job-uri pe la Bruxelles, dar dupa un an mi-a trecut :)). Vroiam engleza-spaniola-novergiana, dar care s-a transformat in engleza-franceza-portugheza. Toata vara am stat si am visat la clipa in care voi ajunge in Cluj. Stiam unde voi sta, stiam cu cine voi sta, stiam unde e facultatea, asteptam doar sa plec. Mi-a fost greu la inceput, nu stiam decat cateva persoane prin intermediul internetului, dar eram nerabdatoare.

Primul soc pe care l-am avut a fost cu orarul. La Litere (sau cel putin la LMA, caci la alte facultati ai grupa ta fixa) iti alegi tu grupele, iti faci orarul cum vrei, la ce profi vrei. La inceput ne uitam « ca bou la poarta noua » la orar. Incercau cei din anul 2 sau 3 sa ne explice cum sta treaba, dar nah, ne-am prins cam greu, zici ca era o matematica necunoscuta. Prima saptamana e cea in care vezi cum e pe la faculta, iti prezinta profii cursurile lor, vezi pe la care profesor sa mergi si mai apoi iti alegi profii. Uneori prima impresie conteaza, dar alte ori iti regreti alegerea facuta. Cel mai greu e sa te obisnuiesti sa stai pe scaun intre 1h30 de minute sau chiar 2h. Unii profi preferau sa facem o pauza dupa 50 de minute, dar altii ne tineau 1h30 de minute fara pauza. E infernal, mai ales cand te plictisesti. De multe ori ne apucam sa jucam fel de fel de chestii sau sa desenam, sau sa intram pe net. Cele mai tari faze erau cand intram pe Twitter si citeam niste chestii tari de radeau toate bancile din spate =)) si profa incerca sa faca liniste. Unele naravuri din liceu se pastreaza, dar de altele te desprinzi. Un alt soc e folosirea grupului de yahoo pentru a comunica atat cu colegii, cat si cu profii (gen note, teme, anunturi, intrebari). Pana se prinde lumea ce e cu grupul, dureaza si intr-un an de zile pe ambele grupuri (cel al profilor si cel al studentilor) am primit in jur de 3000 de mailuri, dar le-am pastrat pe cele importante :).

In Cluj e foarte misto pentru ca 90% din colegii tai sunt din alte parti. Asa iti dai seama ca pe oriunde ai merge prin tara, ai pe cine suna. Eu sunt o norocoasa care are 70 de iduri de colegi, vreo 30 de nr de telefon, plus vreo 60 si pe facebook. Bine eu sunt cea amabila care le raspunde la mailuri, dar oricum e fainsa stii ca lumea te stie si te opreste « ah…tu esti Stefy ». Se leaga prietenii frumoase, chiar daca pe cele din liceu nu le uiti, si chiar daca se zice ca prietenia din copilarie nu poate fi inlocuita.

Tranzitia de la liceu la facultate se face greu, chiar foarte greu la examene. Adica daca in liceu stii ca mai poti ciupi, cel putin in facultate (sau la facultatea mea) se misca foarte greu, sau de multe ori degeaba misti ca nu ai ce ciupi. E greu sa te obisnuiesti ca ai de invatat cu sutele de pagini (in cazul meu, raportati totul la Facultatea de Litere). Chiar si la cursuri toata lumea tace, doar daca se mai trezeste vreunul ca zice vreo duma sau ceva, dar in rest e o liniste, nu mai e vacarmul acela din liceu si evident ca nu iti mai permiti sa faci comentarii aiurea sau sa-i bagi dume profului. Ai destule sanse sa nu te bage in examen si sa te tina pana in anul 3 sau sa nu poti da licenta din cauza lui. De asemenea la examene se misca foarte greu, trebuie sa fii foarte atent, sa fie mai multi in sala si sa nu fie mai multi supraveghetori. Rari sunt colegii care te ajuta, ca deh fiecare pentru el, ca nah bugetul nu e pentru toti. Sunt destule examene orale si pentru multi sunt minusuri, pentru ca in liceu am preferat multi sa nu raspundem oral, sa ne facem proiectele si sa scapam de oral sau ne ajutau alti colegi care ne suflau. Aici trebuie sa raspunzi oral, de miscat misti foarte greu, dar de multe ori nu ai tupeu pentru ca daca esti prins, esti exmatriculat. La Litere e nasol pentru ca ai 13 materii care cu oral si scris bat pe undeva pe la 20. Socul o reprezinta si notele, adica spui… « vaaaai am stiut » si iei 5, sau zici « vai, il pic » si iei 7. E tot timpul imprevizibil. Si evident ca notele alea multe de 10 nu vor mai fi la fel la liceu. Un alt lucru pe care nu il faci in liceu, dar il faci in facultate si poate pentru multi e greu, o reprezinta practica profesionala. Nu se face peste tot, dar in multe facultati se face (ori 2 saptamani, ori 120 de ore pe parcursul semestrului 2, ori 60 de ore, depinde de la facultate la facultate). Te invata multe, insa nu esti obsinuit sa lucrez la debit de jumatate de norma.

In facultate iti dai seama ca « treburile sunt cam serioase » si ca nu mai e de joaca. E greu sa te obisnuiesti cu toate lucrurile, e greu cand stii ca ai tai sunt departe, ca esti intr-un oras mare fara nimeni, ca acum esti responsabil, ca nu mai e mama sau tata langa care sa fugi si sa ceri un sfat sau pentru cei ce stau in chirie e foarte greu sa realizezi ca platesti facturi, ca te uiti la bani, ca trebuie si mancare, si carti, si iesiri in oras. Te schimbi intr-un an, cat in 4 de liceu, dar trece al naibii de repede. Parca acum era octombrie si incercam sa deslusesc tainele LMA-ului si acum…e gata anul 1. Din punct de vedere al vietii de student pot zice ca nu se compara cu nimic, e geniala viata de student, nu e nici ca cea de liceu, nici ca cea de generala. Viata de student in Cluj se simte din plin si e mult prea misto, dar asta o simti doar pe pielea ta. Poate pentru cei din Cluj e ceva normal, dar pentru cei ce vin din alte parti, mai ales din orase mici, e fascinant.

Oh…stiu ca am scris foarte multe lucruri si as putea face un roman cu anul 1 de studentie, dar sunt prea multe de zis. Mi-e dor de liceu, dar nu as da atmosfera de student pe nicio ora de romana din liceu. E uneori nasoala senzatia aia ca « astia micii stau si freaca menta, isi rod unghiile pentru teze », iar tu stai si inveti pentru examene, care reprezinta fiecare o proba mai grea decat cea de BAC. E si mai greu sa vezi ca notele nu sunt cele din liceu (in cazul meu) si e tare ciudat sa te bucuri pentru « sfantul 5 », dar la unele facultati e chiar usor, depinde ce vrei tu de la viata. A mea e grea, dar am sanse pe viitor si desi nu o recomand nimanui, si desi imi blestem zilele cand am ales-o, si desi in sesiune am zis de multe ori ca renunt (mai ales in prima), pe de o parte nu o regret.

Tranzitia e brusca daca pleci de acasa, esti « me, myself and I », esti singur intr-o « lume mare » si incerci sa inveti sa fii independent. Poate pentru cei ce stau in centrele universitare nu e nimic nou, dar cel mai frumos inveti daca pleci de acasa, daca lasi vechile obiceiuri pentru unele noi. E o treapta foarte inalta, foarte brusca, e ca un perete de care te izbesti si dupa care trebuie sa iti creezi un nou drum. Liceul e acea perioada feerica in care « te doare la patina de tot », in care « are mami si tati totul », in care mancarica e la ea acasa ca deh te asteapta mama, in care totul se rezuma la « fun, iesiri, betii si putina scoala ». La facultate te trezesti, si desi si in facultate avem « fun, iesiri, betii », realizezi ca mai trebuie sa inveti, ca nu ai destui bani ca sa mergi pana la colt, ca ti-e rusine sa ii cer mamei bani pentr ca deh, teoretic esti independent, ca daca esti la taxa ar trebui sa treci la buget, ca fiecare leut conteaza si ca…esti responsabil.

Pe mine m-a schimbat mult, dar nu stiu cat pe altii, insa nu regret nimic din ce am facut in liceu sau in studentie, poate as fi putut « pipera » putin mai mult studentia, dar amintirile raman. E trist cand ma gandesc ca mai am 2 ani si ca dupa aceea chiar va trebui sa lucrez, dar pana atunci profit. Pentru fiecare va fi diferita aceasta tranzitie de la liceu la facultate, dar isi va lasa amprenta in viata fiecaruia. Imi inchei aici guest-postul despre tranzitia de la liceu la facultate cu speranta ca veti profita de liceu, ca veti profita si de facultate, ca va veti trai viata la maxim si ca veti avea amintiri frumoase. Nu uitati alegerea facultatii depinde de voi, nu faceti ceva doar de dragul de a-l face pentru ca atunci s-ar putea sa regretati viata de student.