Și mamele obosesc..

Te uiți la ea, o respecți, dar te enerveză cu ideile ei parcă scoase dintr-un tipar străvechi. O iubești, dar parcă îți vine să te întrebi dacă ai nimerit la sânul potrivit când răbdarea ei ajunge la o limită neștiută și frustrarea îi corupe inima și îți zice: Mai bine nu te făceam!
Da, ea e mama. Nu doar a mea, ci a noastră. Ființa care a încheiat un pact sângeros cu durerea și ne-a adus pe noi pe lumea asta dură și superficială. Pupați pe fruntea fragedă încă de la naștere, noi primim un sigiliu pătat de sânge  ce reprezintă o promisiune eternă făcută de mama, în care ea se cicatrizează conștient cu sentimentul de sacrificiu și iubire necondiționată pentru plodul proaspăt fătat. Nimic nu o va opri să sacrifice pentru tine, să muște din destin și să-l schimbe doar pentru tine sau să îți zâmbească machiavelic când în ea se manifestă o durere de neimaginat.
Acum venim noi, bureți inconștienți ce absorbim tot ce vedem, auzim sau gustăm până ce ajungem să progresăm de la un bulgăre pufos și fin, la oameni mari, cu păr mult, cu un creier mai roșu și cu o dorință constantă de rebeliune. Suntem nesătuli, nerecunoscători și rănim de fiecare dată statuia de porțelan ce ne-a învelit toți acești ani într-un prosop ce a absorbit toate lacrimile, lamentările și dorințele noastre.
Așadar, eu cu mama avem o relație naturală. Eu îi zic tot, ea mă minte ca să nu mă doară, eu conștientizez că sunt tras pe sfoară și mă transform într-un drac nemilos și îi atac mintea bătrână, până ce o duc la disperare și lacrimi. Apoi.. încep să plâng, fortăreața sufletului fiindu-mi spulberată, aștept ca rutina și promiusiunea eternă să-și urmeze cursul bine stabilit, urmând a-mi umple ruinele cu iubire și zâmbet. Dar mama plânge, suferă și o doare, iar rutina uită de mine și eu mă trezesc singur, cu sufletul în părți.
Trec zile și se aplică un pansament al timpului, iar relația noastră e din nou autentică, naturală și funcțională. Mamă, te iubesc și nu pot să promit că nu o să te mai rănesc, dar pot să-ți recunosc iubire eternă și că voi fi acolo când oboseala aia se va instaura.
Ele obosesc. Cauza suntem noi și efectul e dureros pentru ambele tabere. E important să ne lăsam dorința rebelă liberă, dar mai important e să zicem mamă, iartă-mă.. te iubesc.
Mamă, dacă vreodată o să ajungă impulsul tehnologic la tine și o să citești ce am scris aici vreau să știi că am știut tot timpul că nu îți era bine când ziceai ca totul e excelent, vreau să îți mulțumesc că mi-ai permis să fiu mai mult decât un fiu și m-ai lăsat să mă ard bine de tot când fugeam după experiențe exotice. În fine, deja mă gândesc la ce ceartă se va isca mâine.. probabil o va deranja că șoseta puturoasă nu e în coșul de haine murdare.
Ah.. sper că știți cu toții că acel te iubesc e cărbunele ce alimentează sufletul de barbar, ce luptă pentru noi zilnic.. nu?

301257_226396070745755_100001260915961_674941_4865631_n

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Și mamele obosesc..&8221;

  1. Dupa ce a murit taica-meu, mi-a parut rau de multe ori ca nu i-am spus, cat timp a fost in viata: „Te iubesc, tata”. Am invatat astfel s-o privesc altfel pe maica-mea si sa profit de faptul ca e inca aici…

Stoarce o lacrimă de creier aici :

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s