E ora 3 si 12 minute. Dimineata. Din nou, plutind pe valurile de amintiri crude si regrete tepoase, unele intrebari ma ard atat de tare incat durerea devine un voal ce imi orbeste ochiul creierului si imi sufoca incet sufletul tanar. Parca nu mai inteleg nimic, ma inec in ceata din jur si caut orice fisura de lumina, orice mana intinsa care sa ma ghideze spre calea care conteaza, care trebuie sa o urmez.
Incep sa ma intreb daca nu m-am inselat in privinta faptului ca maturizarea nu imi e necesara. Procesul pe care il urasc cel mai mult si incerc sa-l fac sa apara cat mai tarziu in viata mea. In ultimii mei ani, in care am devenit constient de faptul ca maturizarea e ceva iminent, dar poate fi intarziat cu multa perseverenta si sacrificiu, am luptat neincetat cu acest fenomen ca sa nu imi atinga integritatea si cel mai de pret lucru pe care il am, dar nu il arat, nu il manifest si rarerori il dezvalui cuiva – inocenta. Da, sunt un urs. Da, sunt un dur. Da, sunt nesimtit. Sunt de toate si toti, dar sunt.. eu.
Putini dintre ai mei prieteni au vazut aceasta perla ce o ascund bine in sufletul, sub ziduri de disimulari si esarfe de sentimente instabile. Gheata ce e din nou in viata mea isi infiripa ghearele haine asupra-mi, cutremurand fortareata complicat pazita si parca ma simt din nou invadat de procesul de maturizarea. Recent ranit de nulitatea unui sentiment, sunt slabit si parca nu mai stiu sau nu mai pot lupta.
Intrebarea mea e : sa mai lupt? Sa renunt la tot ce am luptat pana acum? E mai bine sa fiu un tip matur cum cere tiparul societatii ce se impune zilnic in viata mea? Tipar ce il distrug, din reflex si obsesie, la prima senzatie de claustrofobie sufleteasca cu al meu ciocan perlat.
Gem cand scriu randurile astea. Parca s-a inflitrat un ciob de judecata adanca ce imi sfarteca pielea rar atinsa a inocentei, iar eu sunt doar spectator la macel, uitandu-ma la rani si gandindu-ma la cicatricele ce vor urma. Nu e durere fizica, sunt sigur. E durere psihica si sufleteasca. E momentul in care constientizez ca maturitatea mea e fragmentata si bucatile rezultante sunt rapid ascunse de mine sau vopsite in diferite culori, ce formeaza un puzzle fals in judecata mea. Nu mai sunt in stare sa iau o decizie fara sa gandesc ca un copil ce isi alege aroma la un glob de inghetata.
Monologul interior recent scos din cuptorul mintii are nevoie de un sigiliu acum. Sigiliu pe care daca il lipesc dau nastere unei concluzii. Aceasta incheiere tinde sa-mi distruga toate credintele si perspectivele pe care mi le-am cladit pana acum.
Astfel spus, ramans in urma cu 2-3 ani, prins in vortexul de idei si influente, nu stiu ce vreau, dar cu siguranta mi-e frica rau sa anulez iluzia dulce pe care mi-am impus-o in si despre viata. Cacat, senzatie paralizant de confuza.
Sa fii adult suge, dar trebuie.
totul suge!